Poetul cu o țigară înfiptă în gât

Prodan Ionuț-Laurențiu, Opere, (Ed.Cartea Nushească, 2010)

    Parcursul tânărului poet Prodan Ionuț Laurențiu este marcat de două perioade de creație, esențial diferite: prima perioadă este constituită de poezia erotică, pe filiera fraților Văcărești-Arghezi, intens tradiționalistă și ștampilată de cunoștințele absolventului de liceu; cu toate acestea, prima etapă anticipează timid evoluția ulterioară, impregnată de însemnele princiare ale postmodernismului și ale douămiismului, prin excelență. Autoreferențialitatea și textualismul sunt cele două concepte care ordonează logica intestină a etapei secunde- poezia de factură absurdă. Chiar dacă autorul nici nu știe despre ce vorbim aici.

I. Poezia erotică. Versurile poeziei Odă Alinei sunt construite pe baza unor inserții metatextuale frecvente, care concură spre obținerea unui efect total de ars poetica- exhibare a mecanismelor de producere a textului. Pentru P.I.L. actul scriiturii primește efecte de performance, fiind însoțit, inspirat și fondat pe baza prezenței unei ipostaze feminine, care pendulează între natura ludică a infantului la nivel factual, de ipso: ,,Alina țipând, trăgea de nădragi’’, pentru ca versurile următoare să inducă efuziuni erotice proiectate de eul liric în Absolut prin scris: ,,Vroiam să scriu despre tine:/ <<Ai țâțe mari, își stau foarte bine>>’’. Același vers însă prezintă o altă trăsătură a apartenenței tânărului poet la postmodernitate, prin actualizarea conceptului de intertextualitate, versul în discuție fiind o auto-citare dintr-o poezie anterioară.

      Un alt aspect postmodern în poezia prodaniană (de ex. Primul treisprezece) este actualizarea frecventă a unor elemente aparținând fondului mentalitar comun, a unor eresuri occidentale (Valentine’s, Pink Floyd) sau balcanice (koto-n farfurie), precum și a rețelelor de socializare (Hi5), toate acestea concurând spre reflectarea unui imaginar social actual, ușor kitschizat și mundanizat, dar pe care poetul nu-l neagă, ci îl ordonează pentru a favoriza apariția erosului salvator.

     Finalul poeziei Primul treisprezece împrumută ceva din vaudevill-urile teatrale, funcționând asemenea salutului final al actorilor pe scenă, la sfârșitul piesei, chiar dacă piesa a fost o dramă, actorii invariabil vor zâmbi în final, amintind asupra caracterului convențional și fictiv al performance-ului. Poezia ca stand-up comedy este crezul poetic adoptat și de către P.I.L., în prima etapă acesta fiind flancat și reconfirmat cu fiecare poezie, pentru ca în etapa secundă camuflarea să fie perfectă.

      Poeziile perioadei erotice (de ex. Desfac și berea) se nasc ca o prelungire a unui mod bon vivant, care, aproape pantagruelic, își asumă paralelismul între Eros și Bachus, închinându-le pe amândouă zeiței abundenței (Amalteea), căci ambele sunt consumate cu aceeași exagerare și nesaț. Pentru P.I.L., coordonatele temporale nu primesc decât indici ai prezentului și ai viitorului, trecutul fiind eludat din ecuația erotică. Discutând mai devreme despre caracterul performativ al poeziei prodaniene, revenim prin indicarea faptului că poezia Desfac și berea a fost recitată de către poet în premieră în fața unui auditoriu reticent, fiind puțin valorizată la momentul respectiv. Din toată poezia, memorabil rămâne momentul întâlnirii apogetice dintre cele două direcții paralele, berea și femeia, desemnând consumarea actului amoros: ,,Râgâi din bere, respir în tine”. Contopirea se realizează la cel mai înalt nivel, iar limbajul este întins până la limitele sale maxime de poeticitate și licențiozitate.

II. Poezia de factură absurdă. Epicglotă a marcat nașterea ca poet a lui P.I.L. și renunțarea la statutul de comedian postsămănătorist. Ca supusă unui proces alchimic, poezia prodaniană se decantează în această a doua etapă- cea abstractă, o dată cu apariția acestei poezii programatice in nuce pentru întregul calup viitor.

    Poezie-hibrid, Epicglotă anunță dinamitarea formei și disiparea sensului, cititorului revenindu-i rolul de a poziționa fragmentele semnificative pentru decodarea mesajului cu deschideri polivalente. Dacă sensul cuvintelor până acum era unul aproape literal, în această fază poetică, ele își dobândesc o anumită autonomie și provoacă asocieri noi, originale și flagrant vizuale. Cuvintele se angajează în servirea imaginilor. Iar imaginarul prodanian coboară de această dată în tenebrele subconștientului personal, revelând simboluri și metafore, frecvent extrase din aria anatomică (,,mărul lui Adam, urechi, creier, gât, plămâni, stomac, inimă, rinichi”). Traseul anatomic descris nu este decât interiorizarea lumii și descoperirea ei prin propria corporalitate. Țigara și fumul sunt cele două accesorii magice care fac legătura dintre intern și extern, dintre familiar și străin, dintre sine și lume. Alienarea dintre cele două planuri, lumea total neconformă naturii umane este soluționată (?) prin ,,gaura din gât’’ în care întreg universul este invitat să se scurgă până la confundare. Numai că noua condiție dezvoltă noi confruntări: ,,Nu mai înțelegeam nimic din ce mi se spunea. Vorbele nu mai intrau pe urechi spre creier, ci o luau pe scurtătură grăbite, prin gaura din gât și intrau direct în diferite organe: plămâni, stomac, inimă, rinichi. Deși nu mai înțelegeam ce mi se spune, unele vorbe mă făceau să tușesc, unele îmi dădeau o senzație de vomă, altele îmi făceau inima să bată mai repede sau mă făceau să mă piș. Cu timpul am început să selectez oamenii care îmi vorbeau prin prisma acestor senzații.” Poezia este de fapt procesul desprinderii imaginarului de textualitate, una provocând-o pe cealaltă și imprimând poeticității valoarea sa inițială de imago mundi. Aprope absurdă, dar întotdeauna ,,făcând sens”, împrumutând expresia tomesciană, Epicglotă este un omagiu adus urmuzianismului în literatură, dar se susține și ca un poem cu valențe pseudoSF, desemnând în cele din urmă ireconcibilitatea dintre univers și individ, în urma depășirii ultimei frontiere: materialitatea și carnalitatea.

   Pe aceeași direcție, Ne-on este un concentrat de tipul 2 în 1, după formula specific prodaniană, a trasării unor paralelisme sortite însă unei întâlniri ad infinitum, asemenea liniilor de cale ferată care întâlnesc iluzia optică. În mod similar, iubirea și lumina (neonul) neplătite, nu se aprind, frate! Cu toate acestea, admirabilă este sfera tentativelor eșuate care ritmează poezia: pâlpâie, vechi, se chinuie, întuneric, bizar, nu s-aprinde, zadar. Aria negațiilor este perfect simetrică.

    O dată cu Sticlă, traiectoria artistică a tânărului iubit poet se concretizează seismic, selecția fantasmagoriilor de tip emotivo-fiction fiind evidentă. Vidul primește dreptul lui de afirmare în poezia prodaniană și se manifestă în cel mai pur mod, acționând asupra Ființei de tip bubble boy, care trebuie sacrificat în cele din urmă.

    Sticlă este o poezie care se întrupează simultan rostirii ei, este aproape palpabilă, pentru ca autodistrugerea din final să fie completă. Este de fapt un univers miniatural care face implozie, înecat în miticul potop al lacrimilor. Apelul la instrumentarul mitico-magic se realizează atât de subtil încat autorul nici nu sesizează.

     În cuier este un poem care edifică caracterul Poetului de jongleur al cuvintelor: ,,fac duble până-n baie cu buretele de baie’’. Motivul dublului capătă noi valențe expresive o dată cu acest poem, potențat o dată cu Sticlă (sticla și reflexia ei inversă) și orientat spre comicul intempestiv al dublelor fotbalistice. Dubletul pluralelor dubli-duble este unul dintre simptomele care amintesc pleiada tehnicilor postmodernismului, deviind motive și simboluri ,,tradiționale’’ spre accepția unor noi conotații. Poezia poate fi interpretată drept o rescriere terifiantă a poveștii lui Dănilă Prepeleac, care reușește să scape de toate prelungirile nenecesare, adăugate în mod coercitiv de către societate: în cazul lui Dănilă- carul, boii, vaca, gâsca etc, în cazul scheletului nostru- carnea si restul organelor. Osificarea, renunțarea la materia evanescentă și putrificatoare în timp, confirmă dorința inepuizabilă de atingere a infinitului și a permanenței prin Cuvânt. Ciocnirea femurului de chiuvetă este imaginea echivalentă plânsului unui nou-născut, este actul de legitimare a Eului autentic eliberat de orice constrângeri. Jocul afirmare-negație se construiește pe baza căutării disperate a individualității, pentru ca aceasta să fie negată în momentul împlinirii ei. Finalul poeziei admite participarea elementului feminin la completarea androginică, care conferă condițiile necesare ființării: ,,Apoi mă agăț în cuier și stau/ Așteptând ca orice schelet, zâmbind/ O nouă viață, o nouă ea/ Să-mi planteze altă carne.’’

Epicglotă

Aveam un măr al lui Adam foarte proeminent.

Mă mândream cu el.

Odată am avut un accident în timp ce mă bărbieream.

L-am tăiat de tot, a căzut în chiuveta și eu am rămas cu o gaură în gât.

Problema de aspect pe care mi-o puneam atunci, pe moment, a fost însă depășită de ceva mai serios.

Nu mai înțelegeam nimic din ce mi se spunea.

Vorbele nu mai intrau pe urechi spre creier, ci o luau pe scurtătură grăbite, prin gaura din gât și intrau direct în diferite organe: plămâni, stomac, inimă, rinichi.

Deși nu mai înțelegeam ce mi se spune, unele vorbe mă făceau să tușesc, unele îmi dădeau o senzație de vomă, altele îmi făceau inima să bată mai repede sau mă făceau să mă piș.

Cu timpul am început să selectez oamenii care îmi vorbeau prin prisma acestor senzații. 

Dar e și o parte bună.

Nu îmi mai miroase gura a țigară, pentru că acum fumez direct pe gaura din gât și arăt foarte interesant cu țigara înfiptă acolo.

În cuier

Fac duble până-n baie cu buretele de baie

Azi e ziua când mă spăl de tine

Mulți nu mai suportau mirosul

Frec până ajung un schelet

Restul era în plus, restul era sădit de tine

Cobor din cadă și ciocnesc de bucurie

Un femur de chiuvetă

Apoi mă agăț în cuier și stau

Așteptând ca orice schelet, zâmbind

O nouă viață, o nouă ea

Să-mi planteze altă carne.

Masa în familie

În toată casa-i linişte

Acum e momentul oare?

Şi se pun toate în mişcare

Masa s-a pus deja la masă

Scaunul n-are rabdare, mănâncă din picioare

Frigiderul, şi el grăbit, s-a fript cu supă

Ceaunul e îmbufnat, nu-i place mămăliga

Aragazul cam sătul, serveşte doar o îngheţată

Şerveţele fără maniere, cu tot capul în castroane

Hota a terminat prima, şi-şi aprinde o ţigară

Iar la sfârşit toţi au ciocnit

În sănătatea unor pahare

Care-s la dezalcoolizare.

2011 promite lansarea unui nou tom al poetului nostru și o nouă recenzie palidă din partea mea.