Am devenit un pălăniuc acum doi ani, când am citit Fight Club cu o satisfacţie vecină cu extazul, după ce văzusem filmul omonim de-o căruţă de ori. Am fost fascinat de Chuck Palahniuk, de stilul său agresiv şi de toate elementele şocante pe care avea curajul să le introducă în romanele sale. Am vrut mai mult. A urmat Choke, care m-a făcut să empatizez cu deviatul sexual Victor Mancini şi eforturile sale disperate de a-şi cunoaşte adevărata identitate. Haunted a fost un adevărat tur de forţă: parcă fiecare povestire încerca din răsputeri s-o întreacă pe precedenta ei, să fie mai violentă, mai intensă, mai scandaloasă, mai tulburătoare. Fiecare poveste începea suficient de "cuminte" pentru ca, în decurs de câteva pagini, să mă facă să zbier "DE CE? DE CE, DOAMNE, DE CE?!". Cred că Haunted a rămas şi acum Palahniuk-ul meu preferat. Bântuind librăriile şi anticariatele ca un strigoi, am mai cumpărat Lullaby, Rant şi Supravieţuitor şi, de fiecare dată, citirea unui roman de Chuck Palahniuk devenea o mini-sărbătoare: abia aşteptam să văd ce porcării demente i-au mai trecut autorului prin cap.
Pygmy, în schimb, marchează momentul când Palahniuk nu m-a mai entuziasmat aşa tare. Momentul când Palahniuk nu m-a entuziasmat mai deloc, de fapt. Lansat în 2009, romanul se compune din rapoartele întocmite personal de către Pygmy, un agent secret ultraletal antrenat şi îndoctrinat într-un stat totalitarist nespecificat, trimis, alături de o mână de alţi agenţi, să se infiltreze într-un orăşel american şi să-l distrugă din interior printr-un act terorist grandios. Şpârla e că Pygmy (poreclit aşa datorită staturii sale) are numai 13 ani şi, la fel ca şi restul agenţilor de-o seamă cu el, a ajuns în America sub pretextul că sunt studenţi străini, veniţi să petreacă 6 luni în sânul unor familii americane obişnuite.
Prima barieră peste care trebuie să treci ca cititor o constituie limbajul. Firavul agent vorbeşte o engleză stricată, folosind deseori exprimări complicate sau descrieri întortocheate, bazate pe asocieri libere, condimentându-şi discursurile cu citate învăţate pe de rost din Adolf Hitler, Che Guevara sau Benito Mussolini. Din păcate, "limba arsă" a lui Pygmy nu sună foarte convingător şi reuşeşte să strice sentimentul de imersiune, fiind nevoit în mai multe rânduri să recitesc câte-o frază de câteva ori până să îmi dau seama ce naiba încearcă Pygmy să spună. Engleza stricată pe care încearcă autorul s-o compună degenerează uneori în amalgamuri de cuvinte din care e greu să înţelegi ceva. În plus, am observat că, pe alocuri, limbajul se pierde pe sine şi "divaghează" în câte-o construcţie absolut corectă şi coerentă, cu verbe şi prepoziţii puse în ordine şi tot tacâmul, care alimentează şi mai tare senzaţia de artificialitate şi de lipsă de naturaleţe a limbajului.
Revenind la intrigă, capitolele romanului alternează între păţaniile pe tărâm american ale lui Pygmy, care vede totul prin ochii dispreţuitori şi scârbiţi ai unui anti-american sadea, şi retrăirea amintirilor sale din copilărie, adică a anilor de formare ca agent secret. Diversele episoade petrecute la biserică, la mall sau la şcoală batjocoresc stilul de viaţă american, în timp ce Pygmy se străduieşte să redea cu cât mai multă exactitate cele ce se petrec în jurul său. Disecând evenimentele, micul terorist intuieşte esenţa lor: balul liceului este doar un pretext pentru pipăieli reciproce între elevi şi eleve, ora de sport separă masculii alfa de tocilarii campioni la şah, mall-urile sunt doar îngrămădeli de obiecte care aşteaptă să expire, iar biserica nu este nimic mai mult decât un centru de răspândire a propagandei. Punând un străin absolut în mijlocul unor evenimente şi situaţii sociale banale pentru americanii de rând, Palahniuk nu pierde deloc timpul şi începe imediat să arunce comentarii acide despre modul de viaţă american, despre capitalism, consumerism şi despre America the pityful în general. Problema e că acum, în anul 2011, am auzit deja tot ce poate auzi rău despre americani, iar observaţiile lui Palahniuk nu mă mai mişcă deloc. Tiradele lui bombastice despre abundenţa de produse din supermarketuri sau despre turmele de consumatori îndobitociţi de diavolii din departamentele de marketing sunt aceleaşi pe care le-am tot auzit, iar şi iar, de-a lungul anilor, şi de care m-am săturat. În plus, nu mi-a venit să cred că acum, în zilele noastre, Palahniuk încă mai comentează despre McDonald's şi KFC. Rant-urile despre industria fast-food au devenit plictisitoare şi depăşite. Treci de-ţi cumpără un meniu Big Mac cu Cola şi porţie mare de cartofi prăjiţi şi lasă-ne. Despre "amintirile din copilărie" ale tânărului agent nu prea merită să pomenesc: sunt încărcate cu declamaţii penibile, frânturi de ideologie totalitaristă şi întâmplări dramatice clişeice care generează ochi daţi peste cap şi cam atât. În fine, evenimentele romanului se succed într-un ritm plăcut, destul de susţinut, spre un final previzibil şi siropos, implicând o luptă pe viaţă şi pe moarte, o revelaţie personală şi un dildo gigantic. Chuck Palahniuk, frate!
În mod similar, personajele secundare ale romanului par mai mult nişte exerciţii în banalitate, ca şi cum autorul ar fi vrut să vadă cât de mult poate împinge stereotipia unor personaje şi să scape basma curată. Familia adoptivă de creştini devotaţi a lui Pygmy este cel mai bun exemplu: tatăl este obez, impotent şi inutil ca părinte, mama ia tot soiul de pastile şi are o colecţie enormă de jucării sexuale, de a căror companie nu se poate despărţi nici măcar la cina în familie, iar fiul lor este un adolescent puber tembel, necioplit, veşnic înfierbântat, căruia îi stă gândul numai la "ţâţoance"; cât despre fiică, acesteia i-a revenit rolul de personaj feminin secundar tipic pentru Palahniuk: moderat de atractivă, cu o particularitate fizică nu neapărat plăcută şi care devine obiectul iubirii protagonistului. Şi, dacă nu era de ajuns, aflaţi că există şi un preot pedofil, precum şi un bully care se dovedeşte a avea, de fapt, un suflet foarte sensibil. Rar am mai întâlnit asemenea galerie de personaje neinteresante.
Concluzia dureroasă la care nu vreau eu să ajung este că Pygmy n-are prea multe atu-uri. În teorie, totul pare ok: structura, temele şi motivele principale, protagonistul bizar, inadaptat, toate strigă "PALAHNIUK" din toţi porii, aşa că te pregăteşti pentru o experienţă de zile mari, iar primele pagini par să vestească lucruri bune. Pygmy se remarcă imediat ca unul dintre cele mai interesante personaje create vreodată de Chuck Palahniuk. Desigur, ca orice personaj palahniukian, deţine un bagaj impresionant de cunoştinţe dintr-un domeniu aleator (în cazul de faţă, tot soiul de manevre letale cu nume caraghioase) pe care le expune fără încetare de-a lungul relatărilor sale. Înspăimântător la început, când pare o maşinărie de ucis nemiloasă, al cărei unic scop este eliminarea naţiunii americane, Pygmy descoperă pe parcursul romanului, alături de cititor, că anii de îndoctrinare nu au reuşit să-i suprime complet latura umană. Chiar dacă iniţial părea un soi de monstru straniu, violent, cu care este imposibil să te înţelegi (impresie rezultată mai ales din al doilea capitol, ţine-mă Doamne!), încet-încet am început să-l îndrăgesc şi să fiu curios cum o să se desfăşoare aventura lui. Apoi, însă, Pygmy a fost înecat într-un şuvoi de personaje secundare şterse, fără personalitate, reminiscenţe semilacrimogene din copilăria lui (caracterizată de şedinţe de antrenament fizic şi psihic asiduu, precum şi o doză sănătoasă de îndoctrinare patriotică), comentarii fumate despre mall-uri, hamburgeri, ori religie organizată şi elemente şocante care nu reuşesc să şocheze, ci duc la căscat prelung.
Astfel, chiar şi din postura de fan Palahniuk, îmi vine greu să recomand Pygmy. Simplu spus, nu este cea mai bună operă a lui. Nu ştiu dacă de vină este Chuck Palahniuk, care pare că s-a cam culcat pe-o ureche, sau eu, care, citind atâtea romane de-ale sale, am ajuns să fiu plictisit cumplit de formula standard după care îşi compune toate naraţiunile. Poate că, atunci când vine vorba de Palahniuk, cărţile tale preferate, sau cele care ţi se par cele mai bune, sunt cele pe care le-ai citit prima dată, când totul era nou şi nemaivăzut, iar tipul părea să fie foarte tupeist. În cazul meu, acestea sunt Fight Club şi Haunted.
Cine ştie, poate că Pygmy este şi ea preferata unui alt pălăniuc...
Pe Vlăduț îl puteți urmări adeseori postând într-o veselie pe blogul http://tzeeeac.blogspot.com/ recenzii la mortăciuni muzicale pestilențiale, în dormitor, unde citește molfăind conștiincios chipsuri și se sperie de giumbușlucurile motanilor săi sau în baruri de rockeri pletoși acum tunși și hipsterizați, unde își exhibă arta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu